Instalația elicei la avioanele IAR 80/81 (partea a-II-a)

Motorul electric pentru reglajul elicei (VDM 9-9500.12) era produs de firma Bosch, fiind același tip de motor care echipa și avioanele Messerschmitt din seriile inițiale.

Motorul electric pentru reglajul elicei VDM 9-9500.12

Motorul VDM 9-9500.12 era un motor de curent continuu de 24V, dublu sens, reversibil pentru a permite adaptarea la sensul de rotație el elicei și cu o putere nominală de 80W la o turație de 2500 rpm. Conectarea cu angrenajul de acționare a palelor și cu limitatorul VDM 9-9500.52 se făcea printr-un ax flexibil conform standardului DIN Kr 5532.

 Comutatorul limitator al elicei era de tipul H&B VDM 9-9500.52 (C-3210-E2 în nomenclatorul I:A.R.). În figura de mai jos sunt reproduse un desen din catalogul de piese I.A.R. și o fotografie a aceluiași comutator instalat pe Messerschmitt.

comutatorul limitator al elicei: IAR 80 / Bf-109

Toate componentele electro-mecanice din ansamblul elicei erau conectate prin axe flexibile conforme standardului DIN Kr. 5532 fabricate la I.A.R.

axe flexibile fabricate de I.A.R.
axe flexibile originale VDM

Restul componentelor din ansamblul elicei (angrenajul principal, angrenajul motor și butucul elicei) au fost identice cu cele care au echipat Bf 109E așa cum putem observa din imaginile de mai jos.

Angrenajul principal al elicei (VDM 9-11014.56)

Angrenajul motor (VDM 9-0142.62)

Angrenajul motor VDM 9-0142.62: IAR80 / Bf-109E

Butucul elicei (VDM 9-081.25)

În figura de mai jos este ilustrat lagărul palei de tip VDM 9-11 081.40 compatibil cu butucul VDM 9-081.25., cel mai probabil utilizat și la I.A.R. 80/81.

Palele elicei VDM

Nu deținem informații precise asupra palelor elicei VDM 9-11 131 dar putem presupune cu un grad mare de probabilitate că erau o copie în oglindă a palelor montate pe Bf 109E având în vedere faptul că ambele avioane foloseau componente VDM comune, dimensiunile elicei erau aceleași (3 m diametru) iar puterea motoarelor DB601A și I.A.R. 14K similară. Asemănarea se poate observa în ilustrațiile de mai jos.

Elicea Bf-109E (VDM 9-11.081 A, anul 1941) – logo clasic VDM triunghiular

Fotografia alăturată reprezintă una din palele elicei avionului IAR 80 C Nr. 264 pilotat de adjutant av. Olaru Aurel doborât pe data de 4 Februarie 1944 în Marea Neagră printr-o eroare a apărării antiaeriene germane și recuperat de scafandrii amatori ucraineni în anii 90. [14]

În dreapta, o replică modernă a elicei VDM pentru Fw-190

Geometria elicei VDM

Palele elicei montate pe Bf 109 E cu sistem VDM manual (VDM 9-11 081 A ) erau de tipul 9-11 073.10 ilustrate în secțiune plană în figura de mai jos (extras din catalogul de piese VDM Ed. 1944 [8]). Diametrul elicei era de 3m iar diametrul lagărului elicei de 107 mm.

Același tip de elice a echipat și motoarele Jumo 211 A ale bombardierelor Heinkel He-111 H1,H-2. Imaginea din dreapta arată vederea desfășurată a suprafeței palei, distribuția unghiului și profilul palei elicei avionului Heinkel 111 [4]. Notă: datorită proiecției desfășurate, pala pare mai lată comparat cu secțiunea plană.

Palele elicei erau fabricate din Duraluminiu cu următoarea compoziție: 3,30% Cupru, 0,46% Fier, 0,43% Siliciu, 0,68% Mangan, 0,70% Magneziu, 0,02% Titan și restul Aluminiu.

‘Capota’ elicei

Capota elicei la avionul I.A.R. 80/81 a avut două forme, una mai rotunjită întâlnită mai des și o variantă cu vârful mai alungit. Aceste variații nu par să fie legate de un tip anume ci mai degrabă dictate de considerente logistice. Presupunând că acestea erau conforme cu modelele VDM pentru compatibilitate cu angrenajul principal al elicei cele mai probabile tipuri par a fi cele folosite pe Bf-109E pentru varianta cu vârful alungit (VDM 11 081.30) și tipul VDM -11 257.32 pentru varianta cu vârful rotunjit.

Autor: ing. Răzvan Mărgăuan

 

Bibliografie:

1. Notița tehnică a avionului de vânătoare I.A.R. 80 cu motor I.A.R. 14 K. IV. C. 32, Brașov 1941

2. Notița tehnică a avionului I.A.R. 80 Ediția II-a, Brașov 1943

3. Catalog piese de schimb I.A.R. 80/81

4. Notița tehnică a motorului IAR-14K IV c32, Brașov 1942

5. John D. Waugh, Particulars of the German VDM, SAE Journal Vol. 52, No. 8, 1944

6. Bedienungs und Wartungs­Vorschrift für die VDM-Verstelluftschraube, 1939

7. VDM-Verstelluftschrauben Geräte-Handbuch Beschreibung und Wirkungsweise sowie Bedienung und Wartung für elektr. Drehzahlregelanlagen, 1941

8. Ersatzteilliste für die VDM-Verstelluftschraube, 1939, 1941, 1944

9. Marco Fernandez-Sommerau, Messerschmitt Bf 109 Recognition Manual, Ian Allan Publishing, 2004

10. P. Blackah & M.V. Lowe, Messerschmitt Bf 109 Owners’ Workshop Manual, Haynes Publishing 2009

11. Principiile zborului, Aeroclubul României, București 2011

12. https://digital.deutsches-museum.de/item/73585/

13. ME109 Bf109 DB605 Engine Propeller pitch demonstration from a Luftwaffe Messersschmitt (https://www.youtube.com/watch?v=qIpZAu61OM8)

14. https://www.facebook.com/rww2aa/posts/iar-80-c-nr-264-esc49-gr-4-vtpilot-adj-av-olaru-aurel-shot-down-on-04021944-by-g/2454965397911586/

Instalația elicei la avioanele I.A.R. 80/81

În producția de serie avioanele IAR 80/81 au fost dotate cu elicele VDM (Vereinigte Deutsche Metallwerke), producător german cu fabrici în Frankfurt-am-Main-Heddernheim și Hamburg, Gross-Borstel care a echipat practic întreaga Luftwaffe pe durata războiului.

La prototipul I.A.R. 80 putem observa conul tipic VDM cu axul central gol dar într-o formă alungită, variantă întâlnită doar sporadic în producția de serie, precum și o varintă timpurie a siglei VDM în formă ovală.

Avioanele I.A.R. 80/81 de serie au fost echipate cu elice metalică tripală cu pas variabil de tip VDM 9-11 131. Reglajul pasului elicei se făcea manual de către pilot printr-un sistem acționat electric, acest sistem fiind utilizat pe toată durata producției.

În tabelul de mai jos sunt enumerate caracteristicile principale ale elicei extrase din notița tehnică a avionului: [2]

Tipul VDM 9-11 131 nu este un tip comun și nu îl regăsim în cataloagele VDM ale vremii [8], în schimb, așa cum vom vedea în continuare, componentele sunt practic identice cu cele folosite la variantele inițiale ale avionului Messerschmitt Bf 109 E. Principala diferență constă în faptul că motorul I.A.R. 14 K IV c 32 avea sensul de rotație antiorar (privind din cabina pilotului), sens opus față de motorul DB 601 A,N cu care erau echipate Bf 109 E.

Pentru a înțelege mai bine modul de funcționare al sistemului VDM cu care au fost echipate avioanele I.A.R. 80/81 este bine să recapitulăm principiul de funcționare al elicei cu pas variabil.

Elicea unui avion este in esență o suprafață portantă care, la fel ca și aripa unui avion, va furniza cel mai bun randament aerodinamic la un anumit unghi de atac, acesta din urmă fiind determinat în general de unghiul palei relativ la axul central al elicei și de viteza curentului de aer. În cazul elicei cu pas fix randamentul optim se poate obține doar la un anumit regim de zbor, de exemplu pentru zborul în urcare sau pentru zborul de croazieră la viteză constantă. Pentru a elimina acest neajuns, elicea cu pas variabil permite modificarea unghiului palei și implicit a pasului elicei (distanța parcursa de vârful elicei de-a lungul axului central la o rotație completă). Astfel, la diferite valori ale presiunii de admisie în motor corespund anumite turații și poziții ale palelor elicei.

În diagrama de mai jos sunt reprezentate 3 poziții tipice pentru:

  1. Pas mic, turație maximă a motorului și viteză mică (decolare, zbor în urcare)
  2. Pas mare, turație nominală a motorului si viteză mare (zbor de croazieră)
  3. Pas drapel, pentru rezistență minimă la înaintare în cazul defectării motorului

În funcție de modul de reglare al pasului elicei, sistemele VDM au fost construite în două tipuri:

  1. Sistem manual la care selectarea pasului elicei se face de către pilot la sol sau în zbor. Acest sistem putea fi convertit la modelul automat.
  2. Sistem automat, similar cu cele contemporane, care era dotat cu un regulator de turație constantă (governor) ce permitea menținerea turației elicei la un nivel constant prin reglarea automată a pasului la variația vitezei avionului sau a puterii furnizate de motor.

O caracteristică unică a sistemelor VDM era indicatorul de pas asupra căruia vom reveni pe parcursul acestui articol. În ambele variante, indicatoarele de pas puteau fi mecanice sau electrice.

Sistemul folosit la avionul I.A.R. 80/81 a fost cel manual cu indicator mecanic, acest tip de indicator fiind caracteristic avioanelor monomotor. Din păcate sistemul nu a fost îmbunătățit prin adaptarea la unul automat deși acest lucru se putea face relativ ușor (cum a fost de exemplu cazul avioanelor Bf 109-E). Dealfel Maiorul Hendrick al Luftwaffe care a testat avionul IAR 80 Nr.2 pe data de 23 martie 1941 a subliniat acest neajuns major.  Nu ne este clar care au fost considerentele ce au determinat această decizie din partea fabricantului I.A.R., poate speranța echipării cu un motor mai puternic, poate considerente de cost sau logistice, cert este că această limitare a constituit un dezavantaj important pentru piloții I.A.R. 80/81, în special în luptele aeriene.

Ansamblul instalației elicei la I.A.R. 80/81 este descris în diagrama de mai jos [1]

Motorul electric (a) era conectat la angrenajul reductor pentru reglarea unghiului palei (G) printr-un ax flexibil (h). Un ax flexibil similar (i) conecta angrenajul reductor cu comutatorul limitator (e). Acesta din urmă avea rolul de a menține variația unghiului palei într-o gamă de valori prestabilită, în cazul I.A.R. 80/81 valoarea minimă fiind de 25°. În partea opusă limitatorul era conectat cu indicatorul mecanic prin alte două axe flexibile (k, l) trecând prin peretele parafoc. Comutatorul manual (b) comanda creșterea sau scăderea pasului elicei prin intermediul limitatorului care la rândul său acționa motorul electric.

În figura următoare este redată o copie tradusă în limba engleză a diagramei din manualul de mentenanță VDM, Ed. 1939 [6]. Spre deosebire de diagrama din manualul I.A.R., aceasta ilustrează și varianta cu indicator electric având în plus un condensator pe circuitul indicatorului electric pentru a limita interferențele, restul de componente fiind identice.

Majoritatea componentelor erau furnizate de producătorul german V.D.M. dar o parte din accesorii (axele flexibile, suporții de prindere, etc.) au fost produse la fabrica I.A.R., spre exemplu axul flexibil al motorului electric C-3430-04 conform nomenclatorului I.A.R. și alte componente ilustrate în diagrama de mai jos:

Comutatorul pentru reglajul elicei (tip VDM 9-9501) era un comutator cu pârghie special dezvoltat pentru a acționa elicea reglabilă VDM și era utilizat pentru comanda motorului VDM 9-9500.12.

Prin apăsarea continuă a comutatorului se regla unghiul palei, și implicit, așa cum am arătat anterior, turația motorului („Drehzahl”) la o anumită deschidere a manetei de gaze. Pe comutator erau prevăzute trei poziții de comutare și o poziție de oprire. În poziția „-großer”, motorul electric era acționat în sensul de reducere a unghiului palei și deci de creștere a turației până se atingea unghiul minim al palei moment în care limitatorul decupla automat motorul . În poziția „-kleiner” motorul era acționat în sens invers rezultând o scădere a turației până la poziția unghiului maxim. Când era eliberată pârghia comutatorului revenea automat în poziția neutră la care motorul de reglare era oprit. În poziția „Segelstellung”, pârghia comutatorului era reținută de o fantă în panoul frontal. În această poziție, necesară pentru zborul planat, pasul elicei revenea în mod automat în pasul mare corespunzător unghiului maxim al palei iar motorul se oprea automat.

Comutatorul era instalat în stânga pilotului, deasupra manetei de gaze (poziția (z) în figura de mai jos).

Figura 1. Panoul de bord, IAR 80

Acest tip de comutator a fost folosit și în variantele inițiale ale Bf 109 E fiind înlocuit ulterior cu un sistem mai ergonomic fixat pe maneta de gaze, un precursor al sistemului HOTAS modern (Hands On Throttle and Stick) folosit în ziua de azi pe avioanele militare. Din păcate avionul I.A.R. nu a beneficiat de îmbunătățiri similare.

Comutatorul pasului elicei la Bf-109

Poziția palelor elicei putea fi citită pe indicatorul mecanic VDM 9-9500.30/31, acest tip de indicator fiind caracteristic avioanelor din Luftwaffe.

Indicatorul avea forma unui ceas fără marcaj numeric și se citea la fel ca acesta (de exemplu pornirea motorului se făcea la ora 10, decolarea la ora 12, picajul la ora 09:30, etc.). Unghiul minim corespundea orei 12 și unei turații nominale de 2200 rpm iar cel maxim orei 09:30 și unei turații de 1650 rpm.

În acest fel piloții aveau o indicație relativă și ușor de reținut a poziționării palelor, nefiind interesați de valoarea exactă a unghiului palei. Inginerii britanici care au analizat sistemul VDM în timpul războiului nu au înțeles rostul acestui indicator și l-au considerat superfluu având in vedere că avioanele aliaților erau dotate cu o manetă pentru reglarea turației motorului care funcționa la fel ca și maneta de gaze. Prin poziționarea acestei manete înainte sau înapoi pilotul obținea turația dorită, poziția relativă a manetei având în acest caz și rolul de indicator aproximativ al pasului elicei.

La avionul I.A.R. indicatorul de pas VDM era poziționat în partea din stânga sus a panoului de bord (vezi poziția (e) în figura 1 reprezentând panoul de bord).

Un comutator instalat în spatele indicatorului (marcat A/B) permitea schimbarea sensului de rotație.

Autor: ing. Răzvan Mărgăuan 

 

Va urma ….

 

Bibliografie:

1. Notița tehnică a avionului de vânătoare I.A.R. 80 cu motor I.A.R. 14 K. IV. C. 32, Brașov 1941

2. Notița tehnică a avionului I.A.R. 80 Ediția II-a, Brașov 1943

3. Catalog piese de schimb I.A.R. 80/81

4. Notița tehnică a motorului IAR-14K IV c32, Brașov 1942

5. John D. Waugh, Particulars of the German VDM, SAE Journal Vol. 52, No. 8, 1944

6. Bedienungs und Wartungs­Vorschrift für die VDM-Verstelluftschraube, 1939

7. VDM-Verstelluftschrauben Geräte-Handbuch Beschreibung und Wirkungsweise sowie Bedienung und Wartung für elektr. Drehzahlregelanlagen, 1941

8. Ersatzteilliste für die VDM-Verstelluftschraube, 1939, 1941, 1944

9. Marco Fernandez-Sommerau, Messerschmitt Bf 109 Recognition Manual, Ian Allan Publishing, 2004

10. P. Blackah & M.V. Lowe, Messerschmitt Bf 109 Owners’ Workshop Manual, Haynes Publishing 2009

11.  Principiile zborului, Aeroclubul României, București 2011

12. https://digital.deutsches-museum.de/item/73585/

13. ME109 Bf109 DB605 Engine Propeller pitch demonstration from a Luftwaffe Messersschmitt (https://www.youtube.com/watch?v=qIpZAu61OM8)

14. https://www.facebook.com/rww2aa/posts/iar-80-c-nr-264-esc49-gr-4-vtpilot-adj-av-olaru-aurel-shot-down-on-04021944-by-g/2454965397911586/

Despre 80 – Producția

Pentru a putea începe producția de serie, Ministerul Aerului și Marinei întocmește un Caiet de Sarcini, anexă la Contractul Nr. 2072/18 Dec 1939.
În acest caiet de sarcini se face o comandă pentru o primă tranşă de 50 de exemplare ale avionului de vânătoare IAR 80, ce va urma a fi produsă de către Regia Autonomă I.A.R. din Braşov.

Se specifică ca primele 50 de avioane să fie echipate cu motorul IAR-14K IIc32, urmând ca pentru o a doua tranşă de 50 avioane M.A.M. să stabilească, cel târziu până în martie 1940, motorul cu care vor fi echipate.
Probabil se spera ca Junkers să-și țină promisiunea.

Se observă că în el s-au păstrat caracteristicile prototipului și nu ale variantei modificate – nr. 1.

Prima filă a Caietului de Sarcini

Producția va începe în ianuarie 1940, primele exemplare urmând a fi livrate la sfârșitul aceluiași an.

Avionul cu numărul 1 a zburat pentru prima dată pe 10 iulie, urmat pe 19 iulie de numărul 2. Primele cinci avioane au fost gata pentru livrare pe 29 noiembrie 1940.
Până la data de 20 februarie 1941 a fost livrat primul lot de 20 de avioane, iar până la data de 16 aprilie s-a livrat întregul lot de 50 de avioane IAR 80.

IAR 80 – numarul 1

Pe parcursul producției au fost făcute diverse modificări funcție de cerințele beneficiarului sau de observațiile făcute din probele de zbor.

Începând cu numărul 21, grila de ochire este înlocuită cu un vizor Goerz. Povestea acestuia este foarte interesantă:

"Ministerul britanic al Aerului a lansat comenzi din ce in ce mai mari pentru colimatorul reflex Bar & Stroud care era considerat strict secret urmând a echipa Spitfire și Hurricane. Firma nu putea face față comenzilor iar Ministerul Aerului a cerut companiei să găsească un furnizor extern. Acesta va fi C.P. Goerz din Viena. Ministerul britanic al Aerului aprobă contractul și un set de desene, secrete, împreună cu un colimator complet va fi trimis in Austria. In ciuda Anscluss-ului (12 martie 1938), firma vieneză va respecta contractul cu Ministerul britanic al Aerului până la intrarea Marii Britanii in război livrând aproximativ 700 colimatoare cunoscute ca GM2 Mk II.

Calitatea acestuia a fost considerată superioară originalului britanic [4.]"

                                        Colimatorul Bar & Stroud                                Colimatorul Goerz                                  Colimatorul IOR – Telereflex   

Așa s-a ajuns ca IAR 80 sa fie echipat cu un colimator austriac, fabricat sub licență britanică, identic cu cel de pe Spitfire sau Hurricane, furnizat de Germania.

În timpul probelor s-a constatat că apar deformări la nivelul cadrului V. S-a hotărât ca acesta să fie întărit cu o centură montată initial pe exterior, fixată cu patru rânduri de nituri.

                                

     Fără centură și întărituri                         Centură exterioară                                          Centură interioară

Centura de întărire la cadrul V s-a menținut pe exterior până la avionul cu numărul 95. De la 96 s-a montat pe interior și a fost nituită la 3 rânduri de nituri.


Producția a fost împărțită în mai multe loturi de avioane, cu diferite specificații prezentate în tabelul următor:


În timpul producției au apărut diverse probleme raportate de piloții care exploatau avioanele – componente ce se defectau anormal de des (aparate de bord, sonde de măsură …) sau defecte grave, structurale – deformarea cadrului V, ruperea frecventă a compasului din electron al trenului …

Despre toate acestea, vom vorbi în capitolul următor.

Urmează probleme, probleme …


Bibliografie:

1. Dan Antoniu, George Cicos, IAR-80 "Le Héros Méconnu", Editura TMA Paris 2008

2. Horia Stoica, Dan Antoniu, Industria Aeronautică Romană I.A.R. 1925-1948, Braşov 2020

3. Radu Brînzan, Vânător Romanian Hunter - The I.A.R.80 & I.A.R.81 in ultimate detail, MMP 2014

4. http://spitfirespares.co.uk/gunsites.html

Despre 80 – Numărul 1

Odată cu finalizarea prototipului și în urma zborurilor de probă făcute cu acesta a rezultat necesitatea unor modificări, stabilindu-se astfel caracteristicile avionului de serie ce avea să fie produs. Conform “Caietului de Sarcini Tehnic, Partea a II-a”, Anexă la Contractul Nr. 2072/18 Dec 1939, M.A.M lansează o primă comandă pentru un număr de 50 de avioane de vânătoare IAR 80.

Există o legendă care, pe scurt, spune că primul IAR 80 a rezultat prin modificarea prototipului. Această afirmație  trebuie analizată cu atenție. În urma studierii mai atente a mai multor fotografii cu primele avioane IAR 80 se pare că de fapt s-a construit un nou prototip, iar diferențele dintre prototip și numărul 1 sunt foarte mari, atât ca forma cât și ca dimensiuni.

Caracteristici Prototip versus Numarul 1

Din fotografiile disponibile, se vede că și acest prim avion a fost supus mai multor modificări, motiv pentru care el trebuie atent analizat pentru a înțelege cum “a evoluat” acesta către prima serie de avioane.

Pentru analiză, vom lua trei fotografii ale avionului creditat ca fiind numărul 1.


Prima variantă

IAR 80 – “the most early version”

Din această primă fotografie, se pot observa următoarele caracteristici specifice întregii serii ce va urma a fi produsă:

  • cabina pilotului este reproiectată, fiind închisă cu o cupolă de plexiglas culisantă;
  • capotajul motorului este complet nou, cu profil circular în partea anterioară și oval în cea posterioară;
  • la această variantă au apărut și voleții de răcire ai motorului, reglabili în zbor, pe care îi vom regăsi în toate seriile ulterioare;
  • fuselajul anterior a fost reproiectat în totalitate și alungit cu 74 mm, datorită modificării suportului motor;
  • sub capotă a fost montată o priză de aer pentru carburator;
  • aripa se mărește pe zona eleronului cu o nervură, acesta având trei şarniere față de două ale prototipului, eleronul fiind echipat cu două contragreutăți; se montează și luminile de poziție în extremitatea aripii;
  • ampenajul orizontal a fost reproiectat complet, având structura întărită și mărindu-i-se suprafața;
  • s-au eliminat montanții de rigidizare ai ampenajului orizontal;
  • ampenajul vertical a fost și el reproiectat complet, având suprafața mărită; distinctiv față de prototip, nervura superioară a direcției este oblică;
  • din considerente practice, se elimină capacul mobil de la baza pantalonului trenului de aterizare;
  • nu în ultimul rând, aripa a fost modificată și au fost instalate încă două mitraliere FN Browning -7.92mm.

Atipic seriei ce va urma, putem remarca și următoarele caracteristici specifice doar acestui avion, eventual unele regăsite la primele 4 numere:

  • motorul ce a echipat avionul a fost IAR-14K IIIc36 de 930 CP, varianta îmbunătățită a lui IAR-14K IIc32, dar diferit de motorul ce va echipa prima serie;
  • în spatele evacuării, se observă o grilă de răcire specifică, similară cu cea a avioanelor cu nr. de fabricație de la 250 în sus;
  • un lucru inedit, pe care-l vom detalia mai jos, îl reprezintă faptul că parbrizul păstrează forma cu lateralele curbate, similară cu cea a prototipului, dar cu partea frontală plană;
  • direcția este prevăzută cu un compensator reglabil în zbor, similar cu cel montat pe profundor;
  • emblema de pe elicea avionului ne indică că este vorba despre o elice VDM.

Mărind zona directiei, se observă sistemul de comandă al compensatorului aerodinamic montat pe aceasta.

Menționăm că este singura fotografie disponibilă pană acum, care confirmă existența flettnerului reglabil al direcției, el fiind observat în mai multe planşe originale ale avionului.

Se explică şi confirmă astfel şi desenul “C-1112 – Detaliile extremitații parții post. a fuselajului”, în care putem observa doi scripeți montați în cadrul IX al fuselajului posterior astfel:

  • scripetele stanga – pentru cablurile compesatorului reglabil al profundorului;
  • scripetele dreapta – pentru cablurile compesatorului reglabil al direcției.

A doua variantă

IAR 80 – Numarul 1 – variantă intermediară

La acest exemplar s-a renunțat la fantele de răcire din spatele eșapamentului și s-a modificat direcția, astfel compensatorul mobil a fost înlocuit cu unul reglabil la sol, soluție ce se va păstra de-a lungul întregii producții. Parbrizul și cupola rămân la fel, în varianta atipică.

Se observă cocarda tricoloră pe intradosul aripii dreapta.

Flettner de serie – reglabil la sol


Varianta finală

Numărul 1 – varianta finală

La acest avion, care va deveni etalonul pentru primele serii, se modifică priza de aer și se înlocuiește parbrizul cu unul cu geamurile laterale plate. Implicit se modifică și cupola. Se monteaza catargul antenei și sistemul de ochire cu grilă în fața parbrizului frontal.

Parbrizul în noua formă, are geamul din față mai lat iar geamurile laterale sunt plane.

În fața parbrizului se observă grila aparatului de ochire.


Totuși, în producție, au fost şi exemplare care au păstrat parbrizul vechi, cu lateralele semirotunde.

Nr. 4 – Parbrizul are geamurile laterale “curbate”

va urma … “Producția”


Bibliografie:

1. Dan Antoniu, George Cicos, IAR-80 "Le Héros Méconnu", Editura TMA Paris 2008

2. foto "Numărul 1" - colecția Horia Stoica

Începutul

Uzinele I.A.R. Braşov prezintă, la sfârşitul lui Noiembrie 1936, Ministerului Aerului şi Marinei proiectul unui vânător modern în întregime metalic.
Deoarece ultimul număr alocat bombardierului Savoia Marchetti – construit sub licență – era 79, noul avion de vânătoare a fost botezat I.A.R. 80.

Avionul a fost proiectat de echipa condusă de profesor ing. Ion Grosu, din care au facut parte profesor ing. Ion Coşereanu, ing. Gheorghe Zotta şi ing. Ioan Wallner.

Prototipul

Prototip

Prototipul I.A.R 80 propus este un vânător monoloc, monoplan, complet metalic, cu tren escamotabil, iar cabina pilotului era deschisă şi avea doar un parbriz ce acoperea partea din față şi lateralele.

Motorul inițial ales pentru a echipa avionul a fost un Junkers Jumo 211Da – un motor în linie V12 inversat de 1200 CP, răcit cu lichid.

Junkers Jumo 211Da

Proiectarea şi fabricația prototipului începe în 1937, folosindu-se elemente de la PZL P.24 şi PZL P.11, avioane care se făceau la Braşov şi pentru care se cumpărase licența de fabricație.
Pentru proiectarea şi realizarea prototipului a fost nevoie de aproximativ 180.000 ore de lucru.

Fuselajul anterior

Partea anterioară a fuselajului, consta intr-o grindă cu zăbrele realizată din țevi sudate de oțel-crom-molibden, care era învelită de un capotaj din tablă de dural.

Fuselajul posterior – Coca

În proiectarea acestuia s-a folosit tehnologia și s-au utilizat elemente de la PZL P.24 şi PZL P.11, avioane pentru care se cumpărase licența de fabricație.

Cadrele și semicadrele preluate de la PZL au fost altfel spațiate, iar longeroanele cocii, cadrele III, IV, V din zona cabinei pilotului dar și cadrele VIII, IX, X, XI finale din zona ampenajelor au fost reproiectate.

Aripa

O aripă nouă a fost proiectată specific avionului IAR 80, profilul aripii ales a fost NACA 23012, un profil modern pentru aceea perioadă.
Aripa, situată la 1/3 de la burta fuselajului, era alcătuită din două longeroane, anterior şi posterior, unite între ele printr-un cheson X şi avea 16 nervuri pentru avionul prototip.
Voletul de tip Handley-Page şi aripioara(eleronul) erau metalice și învelite cu pânză.

Ampenajele şi diverse elemente

Deasemnea, ampenajul orizontal, dar şi cel vertical, scaunul pilotului, bechia dar şi alte elemente au fost prelulate de la PZL.

Trenul de aterizare

Trenul de aterizare realizat sub licență Messier, se escamota hidraulic în aripă, fiind prevăzut cu roți echipate cu cauciucuri Dunlop 635 x 190 mm şi avea frâne cu tambur comandate hidraulic.

Motorul IAR 14K

Motoarele Junkers Jumo 211Da ar fi trebuit să fie livrate în Iulie 1937 dar din diverse motive nu au mai fost livrate.
Desenul de mai jos prezintă avionul IAR 80, conform proiectului initial, echipat cu motorul Junkers Jumo 211 .

IAR 80 prototip cu motor în linie V12 inversat

În lipsa motoarelor Jumo 211Da, la începutul anului 1939, Ministerul Aerului şi Marinei cere ca prototipul să fie reproiectat şi modificat pentru a putea fi echipat cu un motor disponibil deja la acea vreme in fabrică.

Motorul folosit pentru testarea prototipului va fi un Gnome-Rhône Mistral Major 14K luat de pe un Potez 651, ulterior acesta se va înlocui cu un IAR 14K IIc32 de 870 CP.

Motor IAR 14K – Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida

La începutul lunii Aprilie 1939, prototipul IAR 80 numărul 0 este gata.

Pe 4 Aprilie, prototipul IAR 80 efectuează proba de casă, iar pe 12 Aprilie 1939, avându-l la mansă tot pe Dumitru “Pufi” Popescu, Cpt. Av., pilot de încercare al uzinei, efectuează zborul inaugural.

Prima prezentare publică are loc de Sfântul Ilie, în acelaşi an, când prototipul IAR 80 face o trecere prin fața tribunei oficiale a aerodromului de la Cotroceni.

Prototip

Se pot observa următoarele caracteristici specifice prototipului, cum ar fi:

  • lipsa voleților de răcire ai motorului;
  • emblema de pe elicea prototipului (vezi fotografie) ne indică că ar fi vorba despre o elice Hamilton Standard (lemn?);
  • fuselajul anterior şi fuselajul posterior prezintă diferențe majore față de prima serie de IAR 80;
  • “pantalonul” trenului de aterizare are o formă specifică doar prototipului şi acoperă complet trenul când este escamotat;
  • cabina pilotului care este deschisă;
  • de notat că eleronul şi voletul au fiecare doar câte 2 şarniere, confirmând aripa scurtă de 10 m;
  • ampenajele orizontal şi vertical specifice PZL P.24.

Prezentăm în următorul tabel caracteristicile şi performanțele specifice prototipului IAR 80:

Tabel performanțe IAR 80 Prototip

Vom continua “povestea” cu Numărul 1


Bibliografie:

1. Dan Antoniu, George Cicos, IAR-80 "Le Héros Méconnu", Editura TMA Paris 2008

2. Horia Stoica, Dan Antoniu, Industria Aeronautică Romană I.A.R. 1925-1948, Braşov 2020

3. Radu Brînzan, Vânător Romanian Hunter - The I.A.R.80 & I.A.R.81 in ultimate detail, MMP 2014

4. foto "Prototip" - colecția Horia Stoica

5. foto "IAR 80 Nr.13/prototip cu motor în linie V12 inversat" - Asgard, cartula.ro

Expediție înspre trecut

În anul 2018 când am hotărât să înființăm Asociația Sky Legend ne-am dat seama că aventura noastră nu înseamnă doar a construi un avion ci și de a înțelege emoția echipei de proiectare, limitările tehnologice de la vremea respectivă și mai ales efortul uriaș de a transforma o idee într-un avion deosebit. Ceea ce înțelegem astăzi prin IAR 80 este doar rezultatul muncii lor, vârful aisbergului, și deseori uităm oamenii care au făcut posibil acest lucru.

Am crescut cu legende despre acest avion și îmi amintesc tristețea din glasul celor care au avut norocul să-l zboare… „Asta e !”, ne-am resemnat cu gândul că nu o să vedem și nu o să atingem niciodată un IAR 80 original. Dar timpul, asemeni unei furtuni de nisip în deșert, scoate la iveală din când în când un colț ruginit… și cine putea să-l vadă dacă nu Horia – un nebun simpatic care visează și respiră doar avioane și istorie.

- Băieți, gata? V-ați făcut sandalele cu cremă? a sunat mesajul lui telefonic.
- Pregătiți rucsacii că avem treabă. Am raportul unui accident de IAR80 într-o zonă muntoasă greu accesibilă. Trebuie să mai fie ceva acolo.

Exuberanța a bubuit ca o șampanie; am amânat toți toate întâlnirile de business pe care le aveam, ne-am luat liber și am stat cu nasul lipit de geam ca nu cumva să înceapă ploaia.

În ziua programată eram cu toții la baza muntelui, cu cățel și purcel. Sebi venise cu cățelul Tommy iar Horia cu purcelul – în sandviș desigur.

După o scurtă strângere de mâini și un inventar al echipamentului am plecat spre zona indicată de documentele accidentului. Am început rapid să urcăm și am realizat destul de curând că aveam după noi un „echipament” care deși ne încurca, părea greu de debarasat – propriile burți. Asta ne-a făcut să luăm o pauză la o bancă de lemn, unde Horia ne-a povestit din prima expediție făcută în 2014… și dacă nu citez, cuvintele sunt pe aproape:

Când am plecat pentru prima dată în căutarea IAR-ului 80 ne-am întâlnit cu un grup de turiști și salvamontiști, „veterani” ai locului.
- Bună ziua! Încotro?
- Căutăm urmele unui avion căzut prin locurile astea.
- Hehehe, măi băieți, asta e legenda munților! au râs ei superior.
2 ore mai târziu am descoperit locul accidentului și am recuperat primele piese dintr-un IAR80

Când am ieșit din pădure am făcut o nouă pauză, să ne hidratăm și să ne mai facem curaj unii altora căci drumul era lung. Am făcut „devizul de greutăți” și am repartizat echipamentul.

Poiana care ni s-a deschis era plină de urzici și singurul care luase decizia inteligentă de a veni în pantaloni scurți eram eu. Cum înjuratul e interzis pe munte am hotărât să fluier de câte ori mă urzic. Tocmai terminam de fluierat simfonia a 9-a a lui Beethoven când am ajuns într-o pădure ca-n filme – complet uscată, unde Tommy a țâșnit înainte, probabil ca să ne apere de vrăjitoare.

La sfârșitul pădurii, după 4 ore de mers în total, am ajuns la locul de campare, la baza unei stânci, unde fiecare dintre noi a încercat să-l corupă pe Tommy cu un sandviș. Un singur lucru a aruncat o umbră asupra expediției – Horia uitase muștarul acasă.

Între noi și locul accidentului nu mai erau decât ~350m de râpă hidoasă. Aici s-au întâmplat mai multe lucruri interesante:

1 – Horia a identificat locul accidentului după un copac aiurit care a crescut înglobând o piesă metalică din vechiul IAR;
2 – lui Sorin i-a cedat de emoție un genunchi și ca urmare a primit porecla temporară de "jambă moale";
3 – Tommy s-a repezit în jos pe pantă și a început să sape ca un apucat. Nu s-a oprit decât când a scos din pământ o plăcuță de identificare de la trenul de aterizare al IAR 80 – motiv pentru care a fost declarat „omul zilei”

Ca să nu ne prindă întunericului pe munte, am calculat că timpul de căutare e limitat la numai 1,5 ore. În timpul ăsta Sorin a adunat ferurile avionului prăbușit iar norocosul Horia s-a ales cu un vas de expansiune de la sistemul pneumatic, care în afară de îndoituri arăta într-o stare incredibil de bună.

Ultima operațiune pe care am facut-o a fost să ridicăm drona (care ne-a scos sufletul la urcare) și să cartografiem zona în speranța că vom identifica ulterior și alte componente mai mari ale IAR-ului.

La coborâre, în drum spre zona de parcare a mașinilor am hotărât ca toate piesele de IAR pe care le vom găsi să le trimitem (după studiu și măsurători) lui Horia pentru a organiza în viitor un muzeu.

Cu toate că schiopăta foarte tare Sorin a refuzat orice ajutor la căratul ferurilor avionului. Era talismanul lui. Am ajuns jos epuizați, până și Tommy renunțase de oboseală să mai alerge.

Pe drum la întoarcere spre București am pus pariu cu Sorin cât va dura până când nevasta îl va da afară din casă pe Horia cu tot cu „fiarele lui ruginite” – încă nu a câștigat nimeni.

Obosiți, dar extrem de fericiți după o asemenea zi, am conștientizat cel mai important lucru:

Construcția unei replici cât mai fidele a avionului IAR 80 e singura „jertfă” pe care o putem aduce înaintașilor noștri.

Autor, ing. Arthur Nicolae

Mai jos sunt prezentate documentele accidentului avionului IAR 81 nr. 371 și o parte din piesele găsite în urma expedițiilor efectuate în Piatra Mare începând cu 2014:

slt. av. Constantin Baltă

Constantin Balta și al său IAR-81C. De remarcat însemnele pentru două victorii aeriene

S-a născut pe 19 august 1920 în comuna Bivol din judeţul Suceava. Tatăl său, Gheorghe era jandarm, iar mama sa, Ortansa, era casnică. A făcut şcoala generală la Girov şi apoi la Războieni, între 1927 şi 1931. A fost admis apoi la liceu în Piatra Neamţ, unde a rămas până în 1933, când, datorită problemelor financiare ale familiei a fost nevoit să urmeze Liceul Militar din Iaşi.

A absolvit în 1940 şi a fost admis la Şcoala de Ofiţeri a Forţelor Aeriene din Cotroceni. A zburat pentru prima dată pe 7 mai 1941, la bordul unui avion Fleet F 10G numărul 226 iar instrutcorul său a fost adj. av. Ioan Popovici. În august a început zborurile pe IAR 23, iar până în octombrie acumulase 60 de ore de zbor.

Pe 10 mai 1942 a fost promovat la gradul de sublocotenent. În iunie a început să zboare pe Nardi FN-305 şi a fost selectat pentru a urma cursurile de vânătoare. Antrenamentele le-a început luna următoare, iar în august 1942, tânărul sublocotenent a făcut cunoştinţă cu primul său avion de vânătoare adevărat: PZL P.11. Pe 8 octombrie 1942 slt. av. Constantin Baltă a absolvit cursurile Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie al 8-lea din 112.

A fost detaşat apoi la Centrul Militar de Zbor de la Ziliştea, unde a învăţat să piloteze pe He-112B şi pe IAR 80, avionul pe care avea să trăiască cele mai intense experienţe în 1944. În aprilie 1943 s-a înscris la Şcoala de Vânătoare de la Galaţi, ce avea instructori germani. A îndeplinit apoi prima sa misiune în timpul războiului făcând parte dintr-o patrulă ce a încercat să intercepteze un Pe-2. Până în iulie, când a absolvit, a mai luat parte la alte cinci misiuni.

Pe 6 mai 1944, slt. av. Constantin Baltă a decolat cu întreaga escadrilă împreună cu o patrulă de Bf-109G pentru a intercepta bombardierele Forţelor Aeriene Americane ce se îndreptau spre Braşov. Germanii au atacat primii, dar au fost „săriţi” de Mustang-uri şi s-au angajat într-o luptă aeriană. Acest lucru a uşurat sarcina românilor de pe IAR-urile 80 C. În timpul primului atac, slt. av. Baltă a distrus stabilizatoarele de pe coada unui Liberator ce a început să se îndrepte spre sol. Au luat altitudine şi au atacat din nou. De data asta Baltă a tras în motoarele de pe aripa dreaptă a unui alt B-24. Unul din motoare a luat foc şi în curând toată aripa a fost cuprinsă de flăcări. Şi acesta s-a prăbuşit. În timpul celui de-al doilea atac a fost rănit de un proiectil ce a explodat în carlingă şi a început să sângereze. Pentru ca lucrurile să fie cât se poate de rele. maneta de gaze a fost avariată  de un alt proiectil. Totuşi, slt. av. Constantin Baltă a reuşit să aterizeze avariatul IAR 81, C în ciuda tuturor problemelor. Cele două victorii au fost confirmate mai târziu.

Pe 18 şi 31 mai, Escadrila 44 Vânătoare a participat din nou la apărarea contra raidurilor Forţei a 15-a Americane, dar angajamentele au lipsit din cauza inferiorităţii numerice.

Pe 6 iunie a reuşit să se apropie de două Liberatoare şi să deschidă focul asupra unuia din ele. A fost însă imediat atacat din spate de escorta americană şi lovit serios. Cu mari dificultăţi a reuşit o aterizare forţată lângă Predeal fără a fi urmărit de Mustang-uri.

Singurul pilot american ce a cerut confirmarea unei victorii în acea zi în zona Braşovului a fost lt. Robert C. Curtis din Escadrila 2 Vânătoare/ Grupul 52. A fost unul dintre cei mai buni aşi din teatrul de operaţiuni al Mediteranei (al cincilea) cu 14 victorii. Iată un fragment din jurnalul său:
„Zburând la 6,000 de metri, la ora 8 în dreptul avionului ce conducea formaţia de bombardiere care tocmai trecuse deasupra obiectivului, am văzut un vânător inamic urcând de la ora 12 la ora 3 în poziţie relativă faţă de bombardiere. Am virat dreapta şi am început să-l urmăresc. Mă apropiam de el când un Fw-190 mi-a tăiat calea, de la ora 3 la ora 9, îndreptându-se spre bombardiere. Am executat o întoarcere de 90 de grade spre stânga şi am tras o rafală lungă de la 300-350 de yarzi, dar nu am observat vreo lovitură. M-am apropiat repede la 150 de yarzi şi am tras o rafală lungă ce l-a lovit în partea stângă, în eleron, aripă, carlingă şi fuselaj. S-a dus în jus rotindu-se, lăsând în urmă o dâră de fulm alb şi negru. Coechipierul meu (Robinett) l-a văzut prăbuşindu-se.”

Totuşi, Robert Curtis nu a fost convins că Fw-150-ul (o evidentă eroare de identificare a IAR-ului 80, comună printre piloţii americani) chiar s-a prăbuşit. Cel care a insistat a fost coechipierul său. Curtis a decis că este mai bine să rămână lângă bombardiere decât să urmărească IAR-ul avariat al lui Baltă. Nici un avion german Fw-190 nu a fost declarat pierdut pe data de 6 iunie în acea zonă.

Slt. av. Constantin Baltă a fost nevoit să renunţe la al său IAR 80C, numărul 372, ce trebuia reparat, până pe 15 iulie. A mai participat între timp la alte trei misiuni zburând pe numărul 371 şi 312. Aflat din nou la bordul lui „372”, pe data menţionată mai sus, s-a angajat în luptă contra a opt Mustang-uri. Coechipierul său, adj. av. Gheorghe Popescu a fost doborât. În mod cu totul ciudat, în acea zi, piloţii americani au declarat doar cinci Messerschmitt-uri 109G doborâte deasupra României, în apropiere de Turnu Severin şi de Ploieşti şi nici un avion cu motor radial.

Până pe 23 august 1944, a mai luat parte la şapte misiuni contra americanilor, pilotând un Bf-109G în două dintre acestea, dar fără niciun rezultat. Forţa a 15-a Americană câştigase deja războiul contra vânătorilor germani şi români.

După armistiţiul încheiat cu Aliaţii, situaţie a evoluat spre un conflict deschis cu forţele Axei. Trupele române din Sudul Transilvaniei aveau nevoie de protecţie aeriană, până când trupele Aliate puteau să ajungă în acea zonă. Astfel, Escadrila 44 a Şcolii de Vânătoare Ghimbav a fost aruncată în misiuni de luptă. Pe 29 august slt. av. Baltă a efectuat două misiuni de recunoaştere în zonele Lupşa – Turda şi Întorsura Buzăului – Sf. Gheorghe. În ziua următoare a zburat deasupra zonei dintre Sf. Gheorghe şi Miercurea Ciuc. Pe 8 septembrie a încercat să intercepteze câteva He-111 ce probabil vroiau să atace aerodromul, dar acestea au dispărut înainte ca aviatorul român să le ajungă. Ultima sa misiune a fost pe 10 septembrie când a patrulat zona Blaj – Aiud la bordul unui IAR 81C numărul 432. După acea dată, instructorii Şcolii de Vânătoare nu au mai luat parte la alte misiuni de zbor, întrucât Corpul 1 Aerian Român a ajuns în zonă precum şi câteva unităţi sovietice.

Pe 15 aprilie 1952 a fost dat afară din armată şi s-a retras din orice fel de activitate. O perioadă scurtă, dar dificilă, a urmat, dar a reuşit să-şi croiască un drum nou în viaţă. În acelaşi an a fost admis la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii şi tot în acelaşi an a reuşit să se angajeze în cadrul Institutului de Telecomunicaţii, absolvind în 1957.

În 1964 a reuşit în final să se întoarcă la prima sa dragoste, obţinând un transfer la Autoritatea Generală de Aviaţie Civilă, ca şef de navigaţie şi al serviciilor de informaţii aeronautice.

S-a pensionat în 1977. După 1990 a fost promovat la gradul de maior general.

A strâns 40 de misiuni pe front şi a reuşit să obţină 6 victorii confirmate plus alte 3 probabile, fiind decorat pentru acţiunile sale cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” Clasa Crucea de Aur şi Ordinul german „Crucea de Fier” Clasa a II-a.

A murit pe 16 ianuarie 2001, în Bucureşti.

Împreună cu generalul Ion Dobran

 

Articol preluat  din:

https://www.worldwar2.ro/arr/p018.htm

 

cpt. ing. Nicolae N. Patraulea

Nicolae N. Patraulea a fost o personalitate de excepție a aviației române. A fost pe rând pilot, inginer, pilot de încercare, pilot de război, profesor universitar în aeronautică, cercetător, membru al Academiei Romane. A fost rănit în luptă și medaliat.

Născut pe 10 august 1916 la Târgu Jiu, Nicolae Patraulea a urmat cursurile Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, apoi ale Şcolii de ofiţeri de aviaţie, Şcolii Superioare de Aeronautică din Paris şi ale Şcolii Politehnice din Bucureşti. În 1943 a obţinut diploma de inginer electromecanic, specialitatea aeronautică.

Între 1943-1944 a fost detașat la IAR Brașov ca pilot de încercare. A făcut parte din formația de piloți de încercare ai IAR Brașov desemnați să apere fabrica contra raidurilor de bombardament americane.

Iată ce scrie Dudu Frim despre cpt. N. Patraulea în cartea lui “Roți, aripi și patine

“În timpul rãzboiului, noi de la IAR împreunã cu instructorii de la Școla la de Vânãtoare care lucrau pe același aerodrom, am organizat o formație de 10 avioane cu care gândeam, noi și alții chiar (sancta simplicitas), cã vom împiedica bombardierele americane sã ne distrugã uzina. Avioanele erau alimentate, armate  și cu toatã muniția. În biroul nostru de pe pistã aveam un post de radio care anunța când formații de bombardiere intrau în țarã și ruta pe care o apucau spre obiectiv. Cam atunci, la anunțare, formația noastrã decola și cãutam întâlnirea. La una din aceste întâlniri, cãpitanului ing. N. Patraulea în timp ce ataca un bombardier, i-a venit un Mustang din spate și cu o rafalã de mitralierã i-a retezat un picior.
A aterizat în câmp lângã Târgoviște, în apropiere de niște țãrani care lucrau pãmântul și care l-au salvat de la o moarte sigurã.  Când decolase în grabã nu-și luase haina în care avea actele și nici cei care l-au salvat și nici la spital pânã a doua zi când și-a revenit puțin, nu au știut cine este și respectiv pe cine sã anunțe. Din aceastã cauzã soția lui și noi, cei de la unitate am fost disperați douã zile pânã am aflat de soarta lui.

Astãzi cãpitanul inginer profesor academician Patraulea este pensionar, conduce mașina și chiar danseazã. “

Capitanul av. inginer Nicolae Patraulea a fost distins cu clasa Crucea de Aur a Ordinului Virtutea Aeronautică cu Spade prin I.D.R. nr. 118/19.01.1945.

În 1967 îşi susţine doctoratul cu teza “Hiperstutenţia aripilor de avion”.

A îmbinat cu măiestrie activitatea didactică – ajungând profesor la Academia Tehnică Militară – şi aceea de cercetător. Principalele preocupări au fost orientate asupra aerodinamicii mişcărilor conice în regim supersonic, teoriilor liniarizate ale unei clase de mişcări, pe care a denumit-o “cu dâre aproape rectilinii”, asupra mişcării fluidelor prin suprafeţe permeabile cu aplicaţii la teoria aripii.

Dintre contribuţiile sale amintim teoria neliniarizată pentru suprafeţe permeabile cu aplicaţii, teoria aerodinamică a paraşutei și studii ale problemei vehiculelor cu pernă de aer.

 

Rezultatele cercetărilor sale au fost prezentate în peste o sută de cărţi, studii, memorii, rapoarte, comunicări. Lucrări: „Teoria mișcărilor subsonice cu dâre aproape rectilinii”, „Aerodinamica suprafețelor permeabile”, „Zborul cu decolare și aterizare scurtă sau la verticală”.

A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1963 şi titular în anul 1990, fiind preşedintele Comisiei de aeronautică a Academiei Române.

În anul 1999 prin Decretul Prezidențial nr.146 din 8 mai 1999 Art.2 se acordă gradul de general de flotilă aeriană comandorului în retragere, veteran de război, Patraulea Nicolae Nicolae.

Ne părăsește în anul 2007 la vârsta de 90 de ani.

 

 

 

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_N._Patraulea

https://acad.ro/membri_ar/membri_p.htm

 

 

adj. Dumitru Chera

Născut în comuna vâlceana Păușești-Măglași pe 8 noiembrie 1921, la numai 19 ani Chera Dumitru a îmbrățișat cariera armelor înscriidu-se la Școala de subofițeri de aviație.
În anul 1943, după ce a absolvit și Cursul de perfecționare al aviației de vânătoare de la Galați, obținănd nu numai gradul de adjutant stagiar aviator, ci și brevetul de pilot de vânătoare, a fost încadrat în Escadrila 63 din Grupul 1 Vanătoare din apărarea teritoriului.
După răsunătorul eșec al aviației americane de la 1 august 1943, dorind a-și lua revanșa, la 4 aprilie 1944, circa 170 de avioane  B-24 Liberator, au revenit in Romania bombardând zona Gării de Nord din Bucuresti si Triajul de cale ferată de la Chitila.
Printre avioanele ce au decolat de pe aerodromul Roșiorii de Vede, pentru a le înfrunta, se afla și avionul I.A.R.-80 nr. 213 pilotat de către adjutantul stagiar aviator Chera Dumitru. Era prima sa misiune de luptă, coechipier fiindu-i sublocotenentul aviator Mihăilescu Petre.

Cerul se înegrise cu armada aeriană de qvadrimotoare de bombardament dar și cu avioanele I.A.R. 80 și Messerscmit-109, ce se ridicaseră pentru a le înfrunta și zădărnici atacul. Suprinzător, lipseau Lightning-urile care, nereușind a se întâlni cu avioanele de bombardament, s-au reîntors la bază, lăsându-le făra protecția lor față de aviația de vânătoare română. Aceasta ușura situația vânătorilor noștri deși, în formația compactă în care bombardierele zburau, cu cele 10-12 mitraliere fiecare, țeseau in jurul lor un impenetrabil glob de foc.

Atacând cu îndrăzneală, curând au fost incendiate primele B-24, apoi si altele, dar, din nefericire, încep să se prăbușească și dintre avioanele de vânătoare române. În învălmășeala gloanțelor care se încrucișau, lor adăugându-li-se si exploziile proiectilelor artileriei antiaeriene, lovit, avionul sublocotenentului Mihăilescu a părăsit lupta. Rămas singur, Chera s-a „lipit” de cel mai apropiat avion din preajma sa, făcându-și-l coechipier pe adjutantul Pălălău Petre.

Atacând unul din Boeing-uri, Chera n-a reușit să-l doboare dar nici nu ințelegea să renunțe și, cu tot focul cu care a fost întâmpinat, a atacat din nou. De această dată, lovit în plin, qvadrimotorul s-a prăbușit.

Iată cum își amintește Chera această victorie:

„Având soarele în spate și avantajul superiorității de înăltime, în picaj, în celulă cu Adj.av. Pălălău, am atacat un     B-24 vizând încastratea aripei cu fuselajul – unde știam că are rezervoarele de benzină. Cu tot atacul impetuos, datorită nervozității, am tras sub plan. În schimb, Adj. Pălălău a fost lovit în plin de către mitraliorii de pe Boeing și, rănit, a părăsit lupta, aterizând forțat. Avioanele americane se aflau într-o formație haotică, departe unii de alții, hăituiți de către avioanele noastre de vânătoare. Cu tot ghemul de foc ce-l țeseau totuși în jurul lor, am reluat atacul împotriva acelui Boeing, de această data de jos în sus. Am vizat planul drept, între cele doua motoare si, de la mică distantă, am declanșat foc de secerare cu cele două tunuri de 20 mm. În degajare am intrat sub tirul unei alte fortărețe, lovindu-mi cupola cabinei, tabloul de bord și motorul care a început a trepida și a da rateuri. Cum eram în zona aerodromului, la o înălțime de cca. 4.500 de metri, am reușit ca – printr-un zbor planat – să aterizez totuși cu bine. Avionul Boeing 24, pe care-l atacasem, s-a prăbușit în apropierea aerodromului, între Roșiorii de Vede și comuna Vârtoapele. Lupta aeriană fiind văzută de la aerodrom, victoria mi-a fost omologată de insăși comandantul Grupului, Comandorului Sandu Ion. Cei 11 membri ai echipajului de pe B-24, s-au salvat cu parașuta. Făcuți prizonieri, au fost adusi pe aerodrom unde, elogiind curajul aviatorului român care I-a doborât, comandantul Escadrilei 63, Căpitanul aviator Ștefănescu Parsifal – care conversa cu ei în limba franceză – arătându-mă, le-a spus că eu sunt acela.” Era prima victorie a adjutantului Chera Dumitru, prima victorie în prima misiune de luptă. O victorie însă nu impotriva oricui, ci a unui Boeing B-24 Liberator.

Cum atacurile bombardierelor americane se succedau alert vizând îndeosebi zona petroliferă a Romaniei, la fel camarazilor săi, adjutantul Chera Dumitru, de nenumărate ori, a fost ridicat și el în aer, participând la majoritatea luptelor aeriene. La 10 iunie 1944, norocul însă nu i-a mai surâs lui Chera, în încăierarea cu Lightning-urile ce însoțeau bombardiere americane, avionul fiindu-i incendiat iar el rănit. Încercând să aterizeze forțat – a tăiat benzina și contactele de la bord – moment din care, n-a mai știut nimic. Spre norocul lui, avionul n-a explodat, ceea ce a permis unor ostași să-l scoată din epava acelui I.A.R. Iată cum, peste ani, Chera Dumitru își reamintește acest episod care era să-l coste viața: 

„În ziua de 10 iunie 1944, am primit ordin de decolare. Escadrila din care făceam parte a primit misiunea de a efectua vânătoare liberă în zona Brașov, începând de la înălțimea de 4.000 metri pănă la 7.000 m, în scopul apărării obiectivelor industriale ale orașului Brașov. În zonă fiind deplină liniște, după un timp am primit ordin să ne întoarcem înapoi la aerodrom deoarece alarma se terminase. După cum se obișnuia, la încetarea pericolului, pentru mai multă sigurantă mai ales că zburam în formație, am tăiat contactul armamentului. Ajunși la nord de Târgoviște, deasupra localității Fieni, cum zburam către soare, fără de veste am fost atacat din față și de sus, de către două  Mustang-uri. Cu armamentul trecut pe inactiv, în cele 3-4 secunde – căt a durat atacul – n-am putut riposta în nici-un fel. Personal m-am trezit cu fum in carlingă și o lovitură în brațul stâng. Mirosea a ulei ars, iar fumul mă înăbușea. Am deschis cabina și mi-am pus masca de oxigen, fără a-mi fi însă de vre-un folos pentru că furtunul acesteia fusese găurit.  Reînchizând cabina, am văzut flăcări la panoul parafoc și lateral, flăcări pe la inelul NACA (voleții de răcire ai motorului). Am redus turajul motorului, apoi am  tăiat contactul. La radio, am auzit vocea adjutantului Atanasiu Costică, care-mi striga: „Sări Mitică cu parașuta că ai luat foc! Sări, pericol de explozie a rezervorului de benzină si a muniției. Sări cu parașuta! Nu mai sta!” În acele momente grele, am redeschis cabina, mi-am dezlegat centurile avionului si m-am pregătit să sar. Am constatat însă că chingile parașutei, de la umăr, erau slabe. În acel moment am avut o reținere: îl vedeam în fața ochilor pe adjutantul Dimache C-tin care, sărind cu parașuta, în momentul șocului la deschiderea acesteia, îi scăpaseră chingile de pe umăr, coborând cu capul în jos. Aceasta i-a fost fatal pentru că, la impactul cu solul a fost rănit mortal. M-am hotărât: „Nu sar!” Am închis din nou cabina și m-am legat strâns cu centurile de sigurantă ale avionului. Mâna stângă îmi amorțise dar încă mai aveam controlul asupra manetei de gaze a motorului. Zburam planat, cu focul după mine. Am închis complet benzina, am deschis voletii NACA pe unde ieșeau flăcările, după care, printr-un picaj de 60-70 grade și cu o viteză de 700 km la oră, am reușit să sting focul. Am coborât până la înălțimea de 2.000 metri, după care am încercat să repornesc motorul. După mai multe rateuri, motorul a început să funcționeze. Totul părea normal, mai puțin presiunea uleiului, care oscila. Credeam că aceasta se datorează faptului că motorul era rece dar, cum încercam să măresc turajul peste 1.800 ture pe minut, motorul dădea întreruperi. Eram mulțumit și cu acest turaj, sperănd că voi putea să ajung la aerodromul de la Clinceni. Zburam paralel cu râul Argeș când, în dreptul comunei Bolintinu din Deal, mi-a scăzut brusc presiunea la ulei, urmată la nici 30 de secunde, de griparea si oprirea motorului. Ajunsesem la verticala pădurilor de la Vadul Lat și Grădinari, în pierdere rapidă de înălțime, obligat a ateriza forțat chiar în  acea pădure. Am largat cupola cabinei și, luând deja contact cu vârfurile copacilor, mi-am apărat capul cu brațul stâng, după care am leșinat. Am fost scos de sub dărâmăturile avionului de către doi ostași care făceau paza liniei ferate. M-au transportat cu o căruță până la conacul „Oteteleșteanu”, iar de acolo cu o șaretă către un spital din București. Cum nu dădeam nici un semn de viață, plin de sânge, cu traumatisme la cap, cu arcadele sparte și hemoragie pe gură, rănit la braț și la umărul stâng, în comuna Ciorogârla, slujitorii de la conac nu și-au mai continuat drumul către București, ci m-au lăsat în curtea mânăstirii Ciorogârla, pentru a mă înmormânta comuna sau armata. După o scurtă slujbă religioasă, maicile si călugarii m-au așezat pe un catafalc, în incinta mânăstirii. A doua zi, dimineața deschizând mânăstirea pentru curățenie și rugăciuni, călugarul de serviciu, auzindu-mă gemând, a dat alarma, transportându-mă apoi de urgență la Spitalul Colțea din București. Sub directa îngrijire a doctorului Olănescu, am fost însănătoșit. La 18 iulie 1944, m-am reîntors la Grup unde, după ce  m-au îmbrățișat, camarazii m-au întrebat: De ce n-am sărit cu parașuta? De frică, de frică, le-am răspuns eu.”

Dupa revenirea în unitate și mutat apoi cu întreaga escadrilă în Grupul 2 Vânătoare, în septembrie 1944, adjutantul Chera Dumitru se afla din nou în vâltoarea luptelor aeriene, de această dată împotriva aviatorilor hitleristo-hortyști. Dintre acțiunile de luptă la care a participat, lui Chera Dumitru i-a rămas în amintire, cea mai deosebită, misiunea din ziua de 23 seprembrie 1944: “În dimineața zilei de 23 septembrie 1944 – ne povestește Chera Dumitru – mă găseam pe aerodromul de la Mediaș, pregătindu-mi avionul pentru misiune. Suntem chemați de urgență la comandantul Grupului 4 Vănătoare, Comandorul Ene Constantin, care ne transmite ordinul Corpului Aerian Român. Alături de Armata a 5-a Aeriană Sovietică, Corpului Aerian Român îi revenea sprijinul din aer a ofensivei trupelor terestre împotriva grupării de forțe hitlerist-hortyste din zona Clujului. Grupului 2 Vănătoare i-a revenit misiunea ca, de la înălțimea de 2.000 m să asigure acoperirea și protecția acțiunilor aviației de bombardament asupra obiectivelor din zona Cluj-Someșeni-Apahida. Linia frontului se vedea foarte bine, fiind marcată prin foc, fum și praf și prin nourașii de fum ai proiectilelor antiaeriene inamice ce explodau în apropierea noastră. Privirile ne erau îndreptate, mai ales, către aerodromul de la Someșeni pe care se afla concentrată elita aviatiei de vânătoare hitleriste. Zburam în dispozitivul de luptă cu patrula în linie de avioane. Comandantul escadrilei, Lt.av. Baciu Dumitru (Tache), cu avionul I.A.R.-80 nr.259, mă avea coechipier, eu zburând pe avionul I.A.R.-80 nr. 283. A doua celulă din patrula noastră era formată din avionul Slt.av. Mihăilescu Petre, avându-l coechipier pe Adj.av. Țifrea Aurel. Prin fumul și flăcările exploziilor bombelor aviației noastre de bombardament, la un moment dat am văzut mai multe dâre de fum pe aerodromul de la Someșeni, ceea ce confirma decolarea mai multor avioane de vânătoare germane. Noi aveam înălțimea de 2.500 m iar plafonul norilor se afla cam la 3.000 m, cu spărturi de 4/8. Alarmat cu privire la prezența în aer a vânătorilor germani, comandantul Grupului a ordonat despărțirea formației pe escadrile. În noua formulă, escadrilei comandate de Lt.av. Baciu i-a revenit ca, la nord de Turda, să  asigure protecția bombardierelor împotriva vânătorilor și a aviației de asalt inamice ce decolase de pe aerodromul de la Someșeni. Eram deasupra liniei frontului. Sub noi iadul. Numai foc si explozii. Patrula Slv.av. Secicar Frantz e atacată de către 4 avioane Messerschmitt 109 G, cu care angajează lupta aeriană. Lt.av. Baciu cu patrula sa, i-a sarit in ajutor dar, cam în același timp, din nori, alte două Me-109 G, s-au năpustit asupra celulei Slt.av. Mihailescu. De unde au apărut, că doar cele câteva avioane decolaseră  de pe Someșeni. Luați prin suprindere și supuși unui foc concentrat, avionul Slt. Mihailescu a explodat în aer, iar avionul Adj. Țifrea, cu incendiu la bord, a fost nevoit să întrerupă lupta, aterizând forțat langă localitatea Mihai Viteazul unde, trupele sovietice din zonă i-au acordat primul ajutor. Încercarea celulei Baciu-Chera de a-i apăra, intervenind, contra doua „G”-uri le-a lovit în plin încât, avionul lovit de către Lt.av. Baciu s-a și prăbușit în flăcări, în timp ce avionul lovit de mine, târând după el un fuior lung de fum negru, s-a îndreptat către Someșeni. N-a mai apucat a ajunge la aerodrom pentru că, și acesta, s-a prăbușit în flăcări. Abia am terminat manevra de atac, pentru că am și intrat într-un snop de rafale ale altor avioane de vânătoare germane ce ne atacau din spate. Focul lor fiind slab plasat, prea mult în fața noastră, am scăpat neatinși. Având superioritate numerică, patrulă contra celulă, inamicul deși nu ne-a lovit, a reușit totuși să ne destrame celula, obligându-ne a angaja lupta pe cont propriu. Și, în timp ce Lt.av. Baciu s-a angajat în urmărirea unui vânător inamic către Campia Turzii, pe care l-a și doborât, eu am rămas singur, la discreția celorlalți trei vănători germani. Sub focul lor, m-am tot retras spre nord, până aproape de Gherla, fără ca aceștia să reușească a mă doborî. La un moment dat, unul din vânătorii inamici a abandonat lupta. Totuși rămâneam în inferioritate având a susține lupta simultan cu două avioane. Cu repeziciune m-am gândit că dacă rămân la aceeași înălțime, nu prea am șanse de a scăpa. Hotărăsc să-I oblig a angaja lupta la joasă înălțime deoarece, la înălțimi mai mici, avionul I.A.R.-80 era mult mai maneabil decât „G”-ul, cu o rază mai mică de viraj și cu o mai mică inerție la redresarea din picaj. Printr-o manevră ce i-a suprins pe adversari, am picat pe verticală până la rasul solului. Strecurându-mă printre dealuri, de câteva ori am fost pierdut de inamic. Trecând peste Dealul Feleacului, nu m-am putut abține măturănd cu armamentul de la bord tot ceea ce mi-a ieșit în cale: coloane de mașini, tancuri, trupe, artilerie, cuiburi de mitraliere.

Redescoperit, celula inamică nu mă slăbea deloc, trăgând din spate și de la mică distantă. Zburam cu viteza maximă, la rasul solului, încercând să ajung la Turda. Fac apel la Lt. Baciu, în speranța de a-mi veni în ajutor. Nu mi-a răspuns, gândindu-mă, fie că sunt prea jos și nu mă aude, fie că a fost doborât. Ajuns deasupra orașului Turda am fost obligat să primesc lupta celor doi vănători. Luând înălțime până la 200 metri, am deschis foc de baraj împotriva unuia dintre atacatori. Acesta văzându-mi trasoarele, a degajat în sus. Din spate sunt însă atacat de către celălalt vânător. În iureșul luptei, ajuns din nou la rasul solului, zburănd însă nu spre liniile noastre ci spre Cluj, din cauza tirului puternic al artileriei antiaeriene inamice, am evitat Dealul Feleacului. Printr-un viraj pe stânga, cu aripa aproape de sol, pe la sud de Dealul Feleacului, am intrat prin deschizătura Cheilor Turzii, sperând că inamicul îmi va pierde urma, iar eu voi ajunge la Turda. Zadarnică speranță pentru că vânătorii germani continuau a-mi fi în spate. Zborul fiind la rasul solului, era destul de dificil, ceea ce făcea ca tirul vănătorilor inamici să fie imprecis. Eram la capătul puterilor si tremuram de emoție și oboseală. N-aveam de gând însă a ceda pentru că asta ar fi însemnat moartea. Un vânător inamic a luat înălțime, pentru a mă ataca din spate în timp ce celălalt s-a angajat în a mă ataca frontal. Am vazut cum botul Messerschmitt-ului creștea cu fiecare secundă, cu flama de la gura tunului axial și a mitralierelor, ale căror proiectile îmi treceau la numai câțiva centimetri de cupola de plexiglas a cabinei. Încercam a mă feri de focul ucigător al vânătorului german prin mișcări de direcție pe orizontală, exact ca un jucător de box care se apără. Trag și eu cu întreg armamentul de la bord (2 tunuri de 20 mm si 4 mitraliere de 13,2 mm) însă fără a-l doborî. M-am gândit că în jos, nu mai am suficientă înălțime pentru a degaja, iar dacă degajez spre în sus, îi devin victimă sigură neamțului. Dacă nervii vânătorului german nu-i vor ceda, obligăndu-l pe el să degajeze în sus, eram hotărât să folosesc abordajul. Si așa altă scăpare nu mai aveam. Instinctul de conservare al neamțului a fost însă mai puternic, degajând în sus, spre dreapta. În acel moment, am tras ușor de manșă și am deschis focul cu întreg armamentul de bord asupra avionului advers care, luănd foc, s-a prăbușit deasupra localității Vâlcele. Celălalt avion a părăsit lupta, iar eu am scos trenul de aterizare și am aterizat pe aerodromul de la Turda. Pe aerodrom se afla comandantul Corpului Aerian Roman și un ofițer superior sovietic din Armata a 5-a Aeriana care urmariseră lupta aeriană dintre mine și cei doi vânători germani, felicitându-mă pentru victoria obținută.

În aceeași zi, revenind cu avionul pe aerodromul de la Mediaș, locotenentul Baciu, care mă considera căzut în luptă, a fost nespus de bucuros dar și uimit. Obținusem două victorii dar asta nu mă bucura pentru că, în același timp pierdusem camarazi dragi printre care și pe bunul meu prieten și coleg de promoție, adjutantul aviator Bouru Sandu. Eram hotărăt să-l răzbun pe Bouru încât, a doua zi, fiind in formație de luptă, am părăsit patrula îndreptându-mă către aerodromul de la Someșeni, cu gândul de a ataca primul avion ce l-aș fi întâlnit. Am trecut ca fulgerul prin pânza de foc a artileriei antiaeriene de pe Dealul Feleacului, orientănd avionul spre sud-est peste aerodromul de la Someșeni. Cu lovituri de tun am atacat un avion de bombardament Heinkel-111 H, ce se afla pe aerodrom, incendiindu-l, după care în gara Apahida, am incendiat locomotiva unui tren cu tehnică de lupta. Revenind la aerodromul de la Someșeni, am surprins în rulaj, în vederea decolării, două avioane de vânătoare Focke Wulf-190 și, cu tot focul deosebit de puternic al antiaerianei germane, le-am întrerupt decolarea, unul din ele luând foc. Comandantul meu, Lt.av. Baciu, care îmi urmărise isprava, mi-a ordonat să nu mai insist ci să degajez către sud, spre aerodromul nostru de bază. Și deși ar fi trebuit să mă admonesteze pentru părăsirea formației, Baciu m-a înțeles, trecându-mi cu vederea indisciplina. Mă eliberasem de o grea povară. Consideram că, măcar parțial, îl răzbunasem pe Sandu Bouru.”

Pentru meritele sale, adjutantul aviator Chera Dumitru a fost gratulat cu mai multe ordine și medalii, între care: ordinul “Virtutea Aeronautică” clasa “Crucea de Aur”, cu două barete, ordinul “Virtutea Militară”, ordinul “Meritul Militar” clasa I, medalia sovietică “Victoria”, medalia “Eliberarea de sub jugul fascist.” Au trecut anii si Chera Dumitru, promovat ofiter, în funcțiile de instructor de zbor, comandant de escadrilă, ofițer cu tragerile și luptă aeriană în Școlile de Ofițeri Naviganți de Aviație, iar apoi ca inspector de zbor în Comandamentul Aviației, a instruit mai multe serii de aviatori militari.

Începând din anul 1958, când a fost trecut în rezervă cu gradul de locotenent-comandor, timp de încă 14 ani, încadrat în aviația Civilă, a fost pilot, comandant de escadrilă și instructor de zbor în Aviația Utilitară și pilot recepționer la I.R.M.A. (Intreprinderea de reparat material aeronautic) de la Băneasa.

În cei 33 de ani de activitate în slujba aviației, Chera Dumitru a zburat 27 tipuri de avioane, totalizănd peste 12.000 ore de zbor.  A decedat la 25 noiembrie 2004, în București.

10 iunie 1944, între legendă şi adevăr !

 10 iunie 1944 va rămâne pentru totdeauna o zi de glorie a Aviației Regale Române.

O bună parte din laurii victoriei îi pretind, însă, artileriștii antiaerieni din jurul Ploieștiului și piloții Luftwaffe staționați în România. De cealaltă parte, Armata a 15-a a americană și-a îndeplinit dificila misiune de bombardament, iar pierderile suferite n-au fost nici pe departe așa cum au fost ele înregistrate atunci de români şi germani, astfel încât merită să redeschidem arhivele celor trei țări pentru a putea, finalmente, să răspundem cât mai exact la întrebarea:„ “A cui a fost victoria ? ”

„La scurt timp după sfârşitul luptei, generalul Gheorghe Jienescu, Ministrul Aerului, însoţit de Nicolae Dinischiotu, Ministrul adjunct al Economiei Naţionale, au venit să ne felicite şi ne-au adus în dar 24 de sticle de şampanie franţuzească pentru cele 24 de victorii ale noastre; în ceea ce mă priveşte, am primit şi 3 sticle de whisky pentru cele 3 victorii personale care tocmai se adăugaseră palmaresului meu”, ne mărturiseşte asul aviaţiei de vânătoare Dan Vizanty, comandantul grupului 6 vânătoare, grup înaripat exclusiv cu avioane produse de fabrici româneşti, de tipul IAR 80 şi IAR 81.  A fost „their finest hour”, cum ar fi spus Sir W. Churchill.

Tot în aceeaşi zi, germanii raportează 11 victorii pentru Jagdgeschwader 77 (JG 77), 5 victorii pentru JG 53, una pentru JG 301 şi 2 pentru Nachtjagdgeschwader NJG 6. Cum sistemul german era foarte drastic, suntem îndreptăţiţi să credem că în acea zi Luftwaffe repurtase alte 19 victorii asupra Forţelor Aeriene Americane în teritoriul românesc. Artileriştii din jurul Ploieştiului au cerut şi ei, în scris, omologarea a 7 victorii, ducând astfel totalul de avioane de vânătoare americane doborâte la 50, catastrofă nemaiîntâlnită în niciun atac aliat executat până la acea dată. 

Realitatea este însă alta: în acea seară, doar 17 epave  ale avioanelor atacatoare puteau fi inventariate. Cum de bulele şampaniei şi adrenalina victoriei au modificat atât de mult statistica războiului vom afla în cele ce urmează…

Planul unui atac mult prea îndrăzneț

Atacul american din 10 iunie 1944 a fost unic. Trecuseră doar patru zile de la debarcarea din Normandia şi tactica bombardării nodurilor de cale ferată – tactică ce guvernase fiecare atac de până atunci îndreptat asupra României – urma să se schimbe. De-acum, prioritare erau rafinăriile de petrol. 

Bombardamentul ce urma să aibă loc nu ţintea un oraş, ci o rafinărie. Era pentru prima dată când se proiecta un bombardament chirurgical. Cu 60 de ani înaintea primului atac cu drone, americanii utilizau la maxim tehnologia pe care o aveau la dispoziţie în 1944 şi proiectau un atac similar. Grupul 82 de vânătoare din Armata a 15-a americană era format din veterani ai escortării bombardierelor pentru a ataca Ploieştiul. De data aceasta, ei urmau să fie bombardierii:în cel mai strict secret, avioanele lor P 38 Lightning au fost modificate, montându-li-se o unică bombă de 1.000 de livre (445 kg) sub aripa stângă, iar sub aripa dreaptă, un rezervor suplimentar de 300 de galoane (1100 l) de kerosen. După ce aveau să arunce unica bombă asupra rafinăriei Româno-Americane, mini-bombardierele urmau să redevină avioane de vânătoare. 

Planul era îndrăzneţ: zburând la altitudinea minimă posibilă, grupul de bombardament-vânătoare 82 urma să fie păzit de la Foggia până la Giurgiu de grupul de vânătoare 1, apoi urma să ia altitudine zburând spre nord până la Ploieşti, de unde urma să bombardeze în picaj, apoi să mitralieze pe drumul de întoarcere orice ţintă le-ar ieşi în cale. Pe toată perioada de zbor la altitudine, grupul 1 urma să zboare cu viteză mare la joasă înălţime până la Ploieşti, unde să atragă în luptă orice avion românesc sau german, permiţând astfel grupului 82 să bombardeze în linişte.

Acesta era planul, însă un alt inamic, mai puternic decât românii şi germanii la un loc, avea să-i atace pe americani. Acest inamic insidios se numeşte „defecţiunea mecanică”. 

Zarurile au fost aruncate

La ora 5 şi 5 minute, în ziua de 10 iunie 1944, 46 de „bombardiere” şi 48 de avioane de escortă decolează spre Giurgiu. Inamicul mecanic începe să lovească: rând pe rând: motoarele încep să funcţioneze prost şi 17 avioane sunt nevoite să se întoarcă din drum. Două dintre ele nu reuşesc nici măcar întoarcerea. La ora 7:05, Walter Leslie e nevoit să sară cu paraşuta din avionul său în apropiere de Tačevac, Serbia, iar la 7:20 este făcut prizonier ; William Jefferson, după ce avionul său se prăbuşeşte în Dunăre, lângă Calafat.                                                                           Cele 75 de avioane rămase în aer zboară la 75-100 m altitudine pe malul nordic al Dunării şi, în 30 de minute, ajung la Giurgiu, de unde pornesc atacul.

Un nou Tidal Wave  urmează să se petreacă.

Dar… Grupul 82 – „bombardierii” – ratează virajul spre nord la punctul de întâlnire Giurgiu şi continuă drumul spre est. Grupul 1 – escorta – virează corect, dar, văzând că „bombardierii” pe care trebuia să-i apere o luaseră aiurea, tot spre est, virează dreapta. Ca un făcut, grupul 82 îşi dă seama de greşeală şi virează strâns stânga, intrând în valul de avioane ale grupului 1, separându-i astfel în două:

– primii, escadrila 71, rămân în dreapta, iar 

– celelalte două escadrile, 27 şi 94, în stânga.

Această separare le-a asigurat „bombardierilor” şi celor 2 escadrile de escortă liniştea până la obiectiv, dar le-a pecetluit soarta celor din escadrila 71, deoarece, fără să fi dorit acest lucru, ei ajung deasupra aerodromului Popeşti Leordeni în cel mai nefavorabil moment cu putinţă…

De aproximativ 30 minute, grupul 6 vânătoare era în alarmă şi decolase exemplar, ridicând în aer două escadrile complete şi o celulă de comandă, adică 23 de avioane IAR 80 . După decolarea avioanelor de luptă a venit rândul celor de şcoală şi utilitare. Când s-au ridicat acestea în aer, înspre ele se îndreptau americanii.

Într-o teribilă clipă a războiului, câteva avioane româneşti modeste – unele biplane – deveneau ad-hoc o momeală pentru puternicele avioane americane. Dacă oprim această clipă în loc și privim situația mai de departe, vom observa că avioanele americane – escadrila 71 USAF – erau ele însele o momeală pentru perfect aliniatele avioane româneşti de deasupra – Grupul 6 de Vânătoare. Privită și mai de departe, clipa dezvăluie faptul că această încleștare devenise ea însăși o capcană în care au căzut românii, deoarece ei au crezut că acesta era atacul american (și, ca urmare, nu au mai atacat și alte ținte). În realitate, însă, celelalte 5 escadrile americane au ajuns nestingherite la țintă, rafinăria Româno-Americană, pe care au bombardat-o cu 33 din cele 36 bombe planificate.

Sala de şedinţe a Forței a 15-a a SUA: piloții americani iau cunoștință de misiunile pe care le au de îndeplinit

Eroii încep să cadă

Revenind la încleştarea de la Popeşti Leordeni, în numai 3 minute, trei avioane IAR 39 şi 3 Focke Wulf 58 sunt doborâte. Mor adj. av. Ion Oprişan, cpt. av. Dumitrescu Constantin, lt. av. Dinu Marian, lt. av. Rovenţa Octavian, slt. Mec. Nanculescu Ion şi sdt. mec. Păloiu Ion.

În următoarele 5-7 minute, avioanele grupului 6 vânătoare doboară 6 Lightning-uri ale escadrilei 71. Mor, prăbuşindu-se cu avioanele lor, Vernon Baker, William Potter, Willie Flak Albert Smith, George Johnson şi Joseph Jackson.

Willie Flak moare ţipând panicat cu mâna încleştată pe butonul de emisie radio. De partea română, cad răpuşi lt. av. Limburg, adj. Giurgiu şi adj. av. Mihail Tari. 

Din 14 avioane, cu câte intrase în luptă, escadrila 71 americană a pierdut fulgerător 6 aparate. Celelalte 8 au doborât şi ele 3 avioane româneşti, dar unele nu mai aveau muniţie, iar alte 2 aveau probleme la motor.

Se regrupează şi hotărăsc să se întoarcă acasă. În acel moment, Ralph Hisey îşi cheamă colegii în ajutor, deoarece este atacat, dar găseşte umorul să revoce cererea, spunându-le prin radio:

“Never mind, here come 4 of them, I guess I’ve got it!”

[Lăsaţi, nu mai contează, au venit 4 pe capul meu, cred că asta este!].

Hisey scapă cu viaţă, punând „pe burtă” avionul său în apropiere de Orăşti.

Tot cu viaţă scapă şi Rudolph Janci, care are un motor avariat. Nu reuşeşte să îşi găsească colegii şi se paraşutează lângă Giurgiu, avionul său aterizând în Dunăre.

Ultimele 6 aparate ale escadrilei 71 zboară deja deasupra Bulgariei, apărându-l pe Carl Hoenshell care are probleme mari cu un motor. Sunt atacaţi de Messerschmitt-uri bulgare. Nemaiavând gloanţe, americanii fac manevre de atac în jurul avionului muribund, dar bulgarii nu renunţă şi dau lovitura de graţie avionului lui Hoenshell. Pilotul se paraşutează, dar se răneşte grav în cădere şi va muri a doua zi ca prizonier de război, decorat în lipsă, cu Distinguished Flying Cross.

Escadrila 71 încasase ea singură tot ce avusese mai dur de oferit Aviaţia Regală Română, permiţând astfel celorlalte 5 escadrile de atac – 3 de bombardament şi 2 de escortă – să atace liniştite ţinta.

La rândul său, grupul 82 pierduse pe drum un aparat din cauza problemelor de motor. Raymond Geyman a pus impecabil „pe burtă” avionul într-un teren proaspăt arat, le-a făcut cu mâna colegilor şi a aşteptat liniştit să fie luat prizonier. 

Atacul principal are loc la 3 km de Ploiești

În timpul atacului, rafinăria Româno-Americană este lovită grav. Cele două instalaţii de rafinare primară a ţiţeiului sunt distruse; una fusese pusă în funcţiune chiar cu o zi înainte. Sunt distruse, de asemenea, rezervorul principal, rampa de încărcare, 10 vagoane cisternă pline cu benzină, atelierele mecanice şi multe altele. Perdeaua de fum pentru camuflaj intrase rapid în funcţiune, însă, conform instrucţiunilor, bombele au fost lansate în centrul norului de fum.

Imediat după începutul atacului, antiaeriana a început să tragă. Charles Welch a fost lovit în plin şi s-a prăbuşit imediat. Thomas Hodgson a fost lovit doar într-un singur motor, astfel încât a apucat să aterizeze şi să se salveze. La fel a scăpat şi Elwin Henry Jackson. Nu se ştie exact ce l-a doborât pe John McMonegal, aterizat forţat lângă rafinărie:antiaeriana sau piloţii Jagdgeschwader 77 (JG 77), staţionaţi la Mizil? În cazul lui Charles Laugenour putem spune sigur că ambele. Lovit într-unul dintre motoare, Laugenour a fost protejat de colegii din grupul 1 până în apropierea Chitilei, unde vânătorii germani au reuşit să răpună avionul american prea puţin manevrabil.

Avioane IAR 80 pe aerodromul de la Popești Leordeni: stânga,  în repaus; dreapta,  cu motoarele pornite,  așteptându-și rândul la decolare

Avioane IAR 80 pe aerodromul de la Popești Leordeni.

Atacatorii nu zăbovesc deloc deasupra Ploieştiului. Sunt în aer de 3 ore şi jumătate şi cu kerosenul la limită. Vor zbura de-acum deasupra Câmpiei Române, căutând ţinte demne de a fi atacate. Mergând ceva mai la sud decât stabiliseră, piloţii americani întâlnesc aerodromul de la Boteni. Intră în luptă şi piloţii germani de la Jagdgeschwader 53, 301 şi Nachtjagdgeschwader 6. Doar două victorii germane – cea a Uffz. Martin Hain şi cea a Uffz. Johann Twietmeyer – sunt confirmate de două prăbuşiri americane:James Joye şi Harry Noone. Americanii reuşesc să doboare, în schimb, 5 Me 110 – 3 germane şi 2 româneşti – care încercau să fugă de pe aerodrom. Sunt distruse la sol 2 Ju 52 aflate la dispoziţia Mareşalului Ion Antonescu, alte 2 Ju 52 ale LARES şi un Savoia Marcheti.

Se mai prăbuşesc două avioane americane, dar din pricina piloţilor lor, nu datorită vitejiei cuiva:August Bishoff atacă la sol un tren în gara Găeşti, dar o face atât de jos încât agaţă cu coada avionului un vagon şi se prăbuşeşte în flăcări. John Cannady atacă şi el la sol un tren în apropiere de Curtişoara şi i se defectează un motor la foarte joasă altitudine. Ambii atacatori mor în urma atacurilor pe care ei înşişi le declanşaseră.

În fine, ultimul avion american care se prăbuşeşte în acea zi cade în Iugoslavia, doborât de germani. Pilotul, William McClellan, scapă cu viaţă, este descoperit de partizani şi ajunge înainte de sfârşitul lunii înapoi în Italia.

La ora 13:00 este stins şi ultimul incendiu de la rafinăria Româno-Americană. 

Robustele IAR 80 și IAR 81. Deși depășite tehnic în cel de-Al Doilea Război Mondial,  și-au trăit binemeritate clipe de glorie,  grație piloților excelenți

Robustele IAR 80 și IAR 81.

Deși depășite tehnic în cel de-Al Doilea Război Mondial, și-au trăit binemeritate clipe de glorie, grație piloților excelenți

Bilanţ: americanii au pierdut 22 de aparate

22 de avioane americane nu s-au mai întors la baze. Faţă de numărul celor plecate iniţial – 94 – pierderea este imensă: 25% pierderi. Faţă de numărul celor intrate în România – 75 – pierderea se apropie de 30%, pierderea record înregistrată la 1 august 1943, dar pierderea de vieţi omeneşti a fost mult mai redusă decât atunci. În acest nou atac la joasă altitudine au pierit 12 piloţi americani – un pic mai mulţi decât echipajul unui singur bombardier (iar doi dintre ei au murit în accidente).

Statistic, din cele 22 de aparate pierdute de Forţa a 15-a la data de 10 iunie 1944, 2 au fost pierdute în accidente, 3 din cauza defecţiunilor, 4 datorită artileriei antiaeriene şi numai 13 în luptă aeriană: 5 doborâte de Luftwaffe şi 8 de către Aviaţia Regală Română. Cum românii au raportat 24 de victorii, iar germanii 19, nu ne rămâne decât să constatăm că prietenia de arme româno-germană avea şi un aspect inedit: fiecare „împrumuta” din victoriile celuilalt.